Ea e Linda. Are 7 ani si tot mica a ramas. E jucausa, mereu in calduri si in cautare de noi parteneri. Din pacate pentru ea sta mai mult in casa (in apartament de fapt). Se bucura tare mult cand mai prinde cate un petic de iarba pe care sa zburde si acum cateva zile mi-am dat seama ca nu prea am poze cu caini. Si cum subiectul era mai mult decat disponibil, am facut cateva. Nu prea stralucite, pentru ca au fost mai mult niste shapshot-uri pentru testarea focusului servo, insa promit ca o sa organizez un fotosession dedicat ei.

De la o vreme am inceput sa caut lumina. Nu mai vreau sa fac poze cu tot ce vad in jur. Caut sa prind momente in care lumina cade in fotografie intr-un mod neobisnuit. Momentele astea sunt rare si poate ca tocmai asta ma atrage atat de mult sa le caut. Am prins asa un moment stand pe un camp aproximativ o ora. La un moment dat, soarele a trimis o raza printre nori luminand doar o fasie din campul din jurul meu, creand ceva special. Rolul meu ca fotograf a fost unul banal, adica sa fiu acolo si sa declansez. Si poate ca asta e diferenta dintre fotograful de peisaje si cel de studio, unul este un vanator, iar celalat este un regizor. In primul caz, regizorul e natura, iar fotograful este un simplu operator.

Nelinistea dinaintea furtunii…o tema care ma fascineaza. Gasesc superb contrastul dintre campiile sau dealurile luminate de soarele la apus si norii grei ce prevestesc o furtuna. Am trecut de nenumarate ori pe langa asemenea imagini si mi-a fost ciuda ca fie nu aveam aparatura la mine, fie nu aveam unde sa opresc masina sa fac o poza. Dar uneori am noroc si mai prind cate o imagine ca asta. Imi place sa vanez momentele astea unice pentru ca este genul de fotografie de peisaj contra-cronometru. Uneori ai doua minute sa gasesti un loc de parcat masina, sa scoti trepiedul sa montezi tot si sa expui de cateva ori, in speranta ca nu se ascunde soarele dupa un nor si se strica totul. E si frustrant cand nu reusesti sa prinzi momentul, dar si bucuria de a-l surprinde e imensa.