Auzisem ieri la radio ca vin ploi, furtuni, vijelii si alte nenorociri d-ale naturii peste noi. Nu prea am bagat in seama problema pentru ca in general stiristii au obiceiul sa exagereze. Seara ne-am uitat la doua filme (”Because I said so” si “Evan Almighty”) pana pe la 3 dimineata. Simona a observat prin jaluzea cerul luminand intr-un mod straniu si, crezand ca sunt artificii, am iesit in balcon sa vedem de unde sunt la ora aia. Nu erau artificii, ci fulgera intr-o veselie, fara sa ploua insa. Atunci imi incolteste in minte ideea sa mergem sa facem poze cu fulgere, gandindu-ma ca nu am niciuna in “portofoliu”. Zis si facut, ne imbracam, luam echipamentul (de fotografiat, ca de ploaie nu ne-a dat in gand) si am plecat cu masina la vanat de fulgere. Pentru inceput am urcat la belvedere. Desigur ca pana acolo, cam toate semafoarele care se aflau in functiune, le-am prins pe rosu. Drumul mi s-a parut infernal de lung. Ma grabeam pentru ca-mi era teama ca va incepe ploaia si spectacolul de fulgere se va sfarsi fara sa apuc sa fac vreo poza. Am ajuns intr-un final la destinatie, de unde se vedeau frumos fulgerele peste oras, si…guess what…exact cand am coborat din masina sa montez echipamentul, a inceput sa ploua, cu stropi mari si hotarati.

Nu era tocmai cel mai placut moment sa stai afara, noaptea la 4, prin ploaie, fulgere si tunete, incercand sa montezi trepiedul si aparatul, sa incadrezi, sa faci setari si altele asemenea. Insa daca tot mi-am sacrificat somnul si am ajuns pana acolo, nu m-am lasat cu una cu doua. Cum astia de la Canon se laudau ca 17-40 e weather-sealed, m-am bazat pe asta si am acoperit doar aparatul cu o punga ca na, parca da mai bine la ploaie, lasand obiectivul cumva in ploaie. Oricum, problema cea mare erau stropii de ploaie care ajungeau pe filtru si nu ce ploua pe obiectiv. Am tot intrat si iesit din masina de cateva ori sa mai dau drumul la cate o declansare. Dupa aproximativ 10-15 minute de distractie din asta, totul in jur s-a innegrit, si am fost invaluiti de o ceata groasa, semn ca norii coborasera peste noi. Am strans tot si am luat-o la vale prin oras, catre iesirea spre Sibiu. Ploaia era torentiala, abia mergeam cu 30km/h. Pe strazi apa curgea ca la potop, primele benzi erau inundate de apa. Vizibilitatea era aproape zero. Oricum, tot a fost buna ploaia, ca s-a mai spalat masina, inclusiv pe dedesubt de la trecutul prin balti. Normal ca nu puteam face nimic pe ploaia aia si am intors inainte sa iesim din oras, in ideea ca oricum nu parea ca ne indreptam in directia buna. Mai era putin si ramaneam impotmoliti in apa, in miezul noptii. Ajunsi in centrul orasului, ploaia s-a mai domolit, asa ca nu ne-am dat batuti si am iesit in alt capat al orasului, pe un camp.

Ce poate fi mai palpitant decat sa stai in mijlocul campului printre fulgere, in ploaie, incercand sa faci poze cu expunere lunga. Nimic probabil, motiv pentru care am facut ceva cu adevarat extrem: am facut poze de pe trepied din masina, cu geamul deschis. Este extrem (de “distractiv”) sa montezi un trepied de 4 kg pe locul soferului, printre picioarele soferului fotograf dement, volan si usa. A, si dupa cele 5 minute de nervi aferente montarii trepiedului, e si mai distractiv sa vezi ca de fapt trebuia sa-l rotesti altfel cu picioarele, deoarece capul nu permite miscari de 180 grade pe toate axele, motiv pentru care linia orizontului avea in cel mai fericit caz cam….20 grade inclinatie. Imi trebuia alt cap…de trepied, evident.

Dupa ce s-a udat complet usa pe interior, am decis ca e prea de tot si am inchis geamul, facand poze prin geam. Ce m-a frustrat la maxim a fost faptul ca mereu fulgera in directia opusa orientarii obiectivului. Cand intr-un final m-am convins ca nu e buna directia masinii si implicit a fotografierii, am intors masina in alta directie, ca sa constatat ca ploaia batea in masina de-a dreptul. A fost aproape imposibil sa mai fac ceva. Intre timp s-a si luminat de zi, asa ca obositi si fara prea mare satisfactie de pe urma acestei vanatori de fulgere, ne-am intors acasa.

Am fost weekendul trecut la tara, cu gandul sa fac poze extraordinare. Evident ca n-am facut nimic bun. Am dormit pana sambata pe la 6 seara, iar cand m-am tarat cu rucsacul in spate peste dealuri si vai, soarele deja apusese si n-am avut nimic de pozat. Seara m-am apucat sa ma joc cu camera video si am dat peste o broasca prin curte. Asa ca dupa ce-am orbit-o bine cu reflectorul de pe camera video, am luat aparatul si cu blitz-ul i-am luat orice urma de “night vision” mai avea. Asa ca pana la urma a ramas intrebarea: “to kiss, or not to kiss….the frog?”.

Duminica se anunta a fi o zi de stat in casa si de lenevit. Vremea ploioasa si cerul innorat reuseau sa creeze atmosfera perfecta pentru asta. Si totusi…..parca nu merita sa lasam sa treaca pe langa noi ultima zi de weekend fara sa iesim din casa. Uite asa, pe la 5 ne-am scuturat de amorteala imprimata de vreme, si ne-am hotarat sa plecam la plimbare. Problema e ca niciodata nu prea stim incotro sa mergem. Ne-am impachetat cu catel, cu purcel si bineinteles cu echipamentele foto, urmand sa decidem asupra destinatiei in momentul in care ne urcam in masina. Asa facem de obicei. Intr-un final am reusit sa stabilim ca mergem la pozat la Sirnea. Speram sa prindem cateva raze timide luminand dealurile printre norii proaspat risipiti. Mi-am amintit ca ultima data cand am vizitat zona, vremea a fost la fel de mohorata si atunci nici nu ne-am mai sinchisit sa scoatem aparatele din geanta. Acum insa eram chititi sa pozam si ne-am zis cu ciuda ca daca-i bal, bal sa fie: sa ploua, sa tune si sa fulgere…..nu mai conteaza.

Pe masura ce ne apropiam de locul faptei, parca vremea se incapatana sa se strice tot mai tare. Ne-a picurat timid de vreo cateva ori si mirosea a ploaie mocaneasca….genul de precipitatie care tine cateva zile pana te apuca depresia. Cu toate astea, mai speram sa vedem o raza de soare.

La 7 am ajuns acolo. Desigur ca vremea era urata. Tabloul meteorologic era atipic pentru un inceput de august, semanand foarte bine cu unul de toamna ploioasa. Frig de 14 grade si un vant rece care suiera pe langa urechi de parca am fi fost in mijlocul Siberiei. Cerul era innorat (dar nu suficient cat sa ofere ceva spectaculos), culorile sterse si lumina putina. La astea s-au adaugat un drum plin cu pietricele pentru care eu eram “echipat” cu niste pantofi sport cu talpa subtire si total inadecvati locului, si caini care latrau pe la porti, parca intr-adins sa ne faca locul mai neprietenos. Cu toate astea, noi am perseverat in a face cateva cadre: Simona cu aparatul in mana, iar eu cu aparatul pe trepied. Am senzatia ca am carat trepiedul dupa mine mai mult de impresie, ca nu sunt multumit de cadrele mele….dar asta este ceva obisnuit la mine. Parca ale ei sunt mai bune. Sa fie vreo legatura cu gaina vecinului?????

Rezultatul………..