La fel ca în 2009, am participat la Expomariage 2010, expoziţia de la Palatul Parlamentului şi hotelul Mariott, care s-a desfăşurat intre 15 şi 17 ianuarie. Anul acesta mi-a fost mai greu cu tot ce a însemnat participarea acolo, fiindca Simona a reîntâlnit o cunoştinţă veche din copilărie, pe nume “Varicela” şi a rămas acasă să depene amintiri împreună. Astfel mi-a luat considerabil mai mult timp să transport albumele şi restul materialelor între stand şi maşină în fiecare zi a târgului. La asta s-a adăugat faptul că dintr-un motiv ciudat, posterele lipite pe pereţii standului cădeau peste noapte şi în fiecare dimineaţă aveam bonus o jumătate de oră de redecorat. Am aflat mai tarziu, povestind cu alti colegi la fel de păţiţi, că panourile au fost date cu silicon şi de asta nu prea prindea bi-adezivul. Partea bună a fost ca la finalul târgului pereţii au fost uşor de curaţat.

La stand, absenţa Simonei a fost compensata de două ajutoare de nădejde, adică Alex şi Loredana - partea video din Adimage si am avut astfel puţin răgaz cât să vizitez celelalte standuri şi să mai schimb o vorbă cu alţi colegi fotografi şi videografi.

Ca părere personală despre participarea la târg, pot sa spun că sunt destul de dezamăgit şi probabil va fi ultimul de acest gen la care am participat. Nu cred că serviciile pe care le oferim noi se pot prezenta într-un astfel de târg. Au fost prea multe standuri cu servicii foto (dacă nu greşesc, am numărat 20). Unii dintre prestatori au fost şi destul de agresivi în a convinge vizitatorii să se uite pe albumele lor, să le spună despre ofertă, etc. După ce ai văzut deja vreo 10-15 albume, cu greu mai ai dispoziţia să te uiţi peste încă unul. Lucrul acesta mi s-a confirmat pentru că la invitaţia de a se uita peste un album foto, foarte mulţi răspundeau că au văzut deja destule. Nu mai conta dacă cele văzute le-au plăcut sau nu sau dacă albumele noastre sunt diferite de ale majorităţii, pentru că pur şi simplu nu mai vroiau să vadă nimic. Şi atunci, mă întreb de ce să fac efortul de a merge la târg, de a duce albume în stand, de a încerca să fac o prezentare? Şi apropo de prezentare, nici asta nu se putea face, pentru că în aceeaşi încăpere erau o seamă de furnizori de servicii (presupun că de sonorizare) şi la fiecare dintre aceştia cânta în difuzoare câte ceva, astfel că nu se putea discuta civilizat, trebuia mai mult zbierat decât spus. Am avut senzaţia că am mers acolo să împart pliante, nu să prezint ceva. Foarte puţini s-au oprit câteva secunde să se uite pe fotografiile de pe pereţi, iar dintre aceştia şi mai puţini au răsfoit vreun album.

Dincolo de orice aspect ce ţine de organizare sau alţi participanţi, ce m-a dezamăgit cel mai mult a fost obsesiva întrebare “Cât costă?”. La un moment dat aveam senzaţia că am pe mese în stand nişte roşii şi cartofi, că sunt la piaţă şi lumea mă întreabă cât costă kilogramul. Nu contează ce oferi, nu contează ce calitate are ceea ce prezinţi, contează cât costă. Asta am dedus eu de la târg, că lumea merge acolo în principal să afle preţuri. E şi asta un beneficiu, dar noi avem preţurile pe site şi nu e nevoie de un târg să le facem cunoscute.

Două întâmplări memorabile îmi vin în minte:

- O vizitatoare (puţin dezorientată de toata zarva de acolo probabil) se opreşte în faţa standului şi în secunda următoare mă întreabă “Cât costă?”. Eu o întreb “Cât costă ce?”. Ea se blochează pe moment, se uită 2-3 secunde la posterele de pe pereţii standului şi exclamă ca şi cum atunci ar fi realizat: “Aaaa, aici aveţi servicii foto…păi da-ţi-mi o ofertă de preţ”.

- Cealaltă întâmplare mi-a povestit-o un prieten fotograf şi cred că merită şi ea menţionată. În sala cu catering, erau doi tineri care comparau nişte oferte de preţ de la 2 fotografi şi spuneau cam asa: “ăştia ne dau 500 de poze la 400 euro, deci vin 0.8 euro / poză, ceilalţi ne dau 1000 de poze la 500 Euro, deci ies 0.5 Euro / poză. Eu zic să-i luăm pe ăştia cu 500 Euro, că avem mai multe poze şi iese mai puţin pe poză”. Cam aşa îşi aleg unii miri fotograful pentru nuntă.

Astfel de lucruri mă întristează puţin, pentru că foarte mulţi nu au capacitatea de a vedea dincolo de un preţ, pe care culmea, îl asociază unui lucru ce nu are preţ: amintirile lor.